Stefan cel Mare

[...] Mehemd-han [..] a ajuns pe malul apei Dunarea [...] si a pornit prin vilaietul Moldovei, mergand cale de mai multe zile [...]. In sfarsit, acel necredincios, strigandu-si de asemenea oastea, a intrat in fundatura salbatica a unei trecatori, unde isi pregatise uneltele sale de razboi. El porunci calaretilor sai sa descalece si ii facu pe toti pedestrasi, ca sa nu fuga, ci sa lupte cu inversunare [...].
Cele doua osti au stat o vreme, lupatandu-se pe locul de batalie. Gazii s-au invartiti pe acolo cu ogarii lor, dar nu au vazut ca ei nu ies din padure. Atunci un bucluc dintre ei, panadindu-si in primejdie, s-au ajutat unii pe ceilalti si s-au napustit asupra ostilor ghiaurilor.
[...]Dar si oastea ghiaurilor rai de fire, care erau cat un ocean de intinsa, punandu-se in miscare ca un uragan si ca un vant puternic aducator de nenorociri [...]. Dar acei ageamii care nu erau obisnuiti cu lupta au obosit [...]. Abia cautau prilejul de fuga. Cand au vazut oarecare ingaduinta, ei s-au imprastiat du tot si eu fost cauza infrangerii si a celorlalti. Parasind lupta si macelul, au fugit astfel incat nici nu s-au mai uitat indara. Nici nu era chip. Ei s-au calcat in picioare ca niste turme de oi si nici viteji si bravi nu au mai putut gasi cale sa mai lupte. Suliman pasa nu a putut sa-i stranga intr-alt loc pe ostasii aceia care se imprastiau. Oricat de mult s-au straduit si oricat de multe sfortari a depus, el nu a putut totusi sa-si inchege si sa-si randuiasca alaiul [...].
[...] Dupa o vreme, vazand moldoveanu (Kara Bogdan) ca tinutul acela a ramas pustiu, ca dusmanul a fugit, a pornit pe urmele lui si a pus mana pe cei pe care i-a gasit slabi.
[...] Cand calaretii, venind iute ca vantul si cu iuteala unui torent, s-au ingramadit in groapa (azmak) aceea, cei care au dat primii peste ea au ramas impotmoliti, devenind astfel punte pentru cei care au sosit dupa ei. Cetele care veneau unele dupa altele s-au ravasit ca valurile. In groapa aceea s-au impotmolit caii multor mii de oameni si picioarele multor trupuri, ramanand astfel in mlastina mortii. Dupa ei au venit dusmanii si trandindu-i si pe cei care nu cazusera inca de pe calul vietii, le-au luat capul si camasile. Ostasii care s-au salvat din nenorocirea aceea au scapat din mana dusmanului, iesind din Tara Romaneasca. Intamplarea aceasta s-a petrecut in anul (879), intr-o zi de miercuri, in a patra zi a lunii ramazan.

Cronici turcesti privind Tarile Romane. Extrase. vol. I (sec XV - mijlocul sec. al XVII-lea) intocmit de Mihail Guboglu si Mustafa Mehmed, Editura Academiei, Bucuresti, 1966