Stefan cel Mare

[...] In acest timp rasculandu-se domnul Kara- Bogdaniei, faptele sale au fost aratate inaltului tron. Deoarece Suleiman-pasa nu dobandise victorie in cucerirea cetatii Iskenderie, aratandu-se nedemn de slujba, atunci, pentru ca ceata acesta sa nu fie desfiintata, i s-a trimis porunca prin firman imparatesc sa plece cu oastea sa impotriva Kara- Bogdaniei fara nici un fel de intarziere pentru a nimici ceata aceea (de ghiauri) si pentru a supune acele tinuturi prin lovituri de sabie. dar oastea lui Suleiman-pasa era obosita de luptele si sfortarile depuse la Iskenderie si cea mai mare parte era infranta din cazua caldurilor din acele tinuri. De asemenea, intre Iskenderie si Kara- Bogdan era cale de o luna de mers. Aceste greutati erau cunoscute ata de pasa, cat si de emirii din jurul sau. Dar neavand nici o putere sa judece firmanul plin de inteleciune el a pornit de nevoie in tinuturile mai sus numite si au trecut fluviul Dunarea in Eflak.
Dusmanul neiesind la iveala, ei au pornit in incursiune pentru devastarea satelor si oraselor. Afurisitul domn a Kara- Bogadaniei, care il intrecea in rautate chiar pe diavol, desi era vecin cu Dest-i Kapceanu, totusi incaierandu-se cu hanii din familia lui Ginghiz, ridica pretentii de neatarnare, iar cand se afla in pritenia cu Eflak si cu ungurul el isi rascula tara si ridica pe ascuns steagul rasvratieri. Pe cand Suleiman-pasa era ocupat cu prada, fortificandu-si atat pe dinauntru cat si pe dinafara tara adunandu-si la un loc calaretii si pedestrasii, a pornit in graba asupra ostii islamice si a imprastiat acea oaste obosita, atacand-o prin surprindere, din locuri ascunse, cu oastea sa. Cei mai multi dintre ostasii islamici au murit ca niste martiri si multi viteji au pierit pe campul de batalie. Hadan-pasa, care se caia de aceasta ciocnire a scapat cu greu de la nenorocirea pieirii. Aceasta stire dureroasa fiind adusa la auzul marelui sah, ea l-a facut pe sah sa dea firman pentru adunarea ostii victorioase si sa depuna eforturi pentru a pornii spre vilaetul Bogdan.Astfel, in primavara anului 881 a si ridicat steagul luptei sfinte si a condus oastea spre tara Bogdan. Transportand zaherele pana la Dunare cu ajutorul galerelor pe Marea Neagra, au pregatit inchip minunat toate cele necesare ostirii islamice.
Beiul de Bogdan, afland de mania vijelioasa a sahului, a dat foc campiilor tarii sale. El nu a lasat nici urma de fanete si de grane si a parjolit muntii si campiile. Asemenea focului uneltirilor sale, foametea s-a intins in asa masura, incat daca, prin masurile chibzuite ale sahului cel cuceritor de tari, glerele nu ar fii asteptat pe Dunare, cea mai mare parte a ostirii, ca si animalele lipsite de nutret, ar fii pierit de foame. Domnul, ducand bogatiile tarii in locuri prapastioase a urcat si animalele de povara in locuti greu de umblat. Apoi, cu netrebnicii care-i adunase, el s-a ascuns in paduri de nestrabatut pe unde si vantul trecator nu putea trece din cauza desimii copacilor si in adancul carora se putea ascunde o oaste numeroase.De aceea sultanul, desi a cautat tabara dusmanului, totusi, n-a dat nic de urmele ei si n-a aflat nici de numele ei si n-a vazut pe niciunul dintre afurisitii aceia.
Oastea victorioasa, necajita de sete si de foamete a ratacit multe zile in acele tinuturi pline de primejdii. Vejmintele ostasilor s-au acoperit de colb si de cenusa, iar nasul si narile s-au umplut de praf si de scrum. Calauza, abatandu-se de la drumul cunoscut, a pornit, chipurile, pe drumul care duce la lupta. Din aceasta pricina sultanul, maniindu-se, a dat porunca pentru uciderea acesteia. Tocmai atunci, cineva din frunte ostirii intrcandu-se, a povestit ca s-au ivit ghiaurii in padure. Astefel a scaput din ghiarele vulturului imparatesc, Pentru a afla cum stau lucrurile, au fost alesi ostasi si trimisi inainte