Mihai Eminescu

Sunt si azi intre scriitorii nostri multi, cari n-o simt aceasta si «arunca vorbele cu furca». Unii dintre dansii cunosc felul de a vorbi al poporului din vreo parte a pamantului romanesc, dar n-au citit nici cronicarii, nici cartile bisericesti; altii sunt mai carturari, dar n-au trait niciodata in mijlocul poporului si n-au nici o slabiciune pentru limba romaneasca; iar altii s-au dezvoltat sub inrauriri straine ori traiesc in cercul stramt al vreunei mahalale ori prin inca mai stramtele «saloane», cu ale carora atmosfera s-au deprins: sunt de tot putini cei ce umbla pe drumul deschis de «Junimea» si cuprind in gandul lor, ca Eminescu, intreaga viata sufleteasca a poporului roman!
Inca mai putini sunt insa cei ce scriind, cumpanesc, ca dansul, orisicare vorba, si isi dau silinta sa se desavarseasca pe sine insasi.
Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrand, fiindca nu se socotea indeajuns pregatit pentru ceea ce vroia sa faca, si e foarte putin ceea ce ne-a ramas de la dansul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrari dupa parerea lui inca neispravite, pe care le-a publicat cu inima indoita -cedand staruintelor puse de altii.
Numai rar de tot se intampla, ca sa fie multumit si el insusi de ceea ce a scris, si nemultumit era - nu de ceea ce a zis, ci de forma, in care ii era reprodusa gandirea. «Nu e asta», zicea el cuprins de neastampar, si era in stare sa tina manuscriptul ani de-a randul in saltarul «mesei de brad», sa revada mereu ceea ce a scris ori sa scrie in mai multe randuri acelasi lucru, caci cea mai frumoasa icoana e stricata si ea, daca a ramas
intr-insa o pata ori un colt neispravit.
Exigentele lui in ceea ce priveste forma erau atat de mari, incat nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele sa-i fie de o corectitate desavarsita si sa se potriveasca cu simtamantul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sa fie si ea astfel alcatuita, incat sa simta ceea ce voieste el si cel ce nu intelege vorbele.
Astfel in: