„Eu rostiam la inceput vorbele cum se obicinuieste prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori si zicea ca-i sfaram timpanul pocind vorbele, dar nu se supara si pierdea sarita ca multi dintre gramaticii de atunci. Din parerea lui, cea mai dulce si mai bogata în sunete era rostirea moldoveneasca. Ea însa nu poate sa fie reprodusa prin literele pe care le avem. El staruia dar pentru rostirea bucuresteana si in-deosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simpla si poate sa fie fixata cu destula preciziune. Ii placea insa tot ceea ce avea un caracter particular nu numai în rostire, ci si în genere în felul de a vorbi si tragea cu urechea cand catanele adunate la Viena din deosebitele parti al imparatiei stateau de vorba între ele. Adeseori intreba apoi «unde se zice asa»?
Asa ajunseseram sa ne formam convingerea, ca cea mai bogata e limba vorbita de romanii de la miazanoapte, incepand din judetul Sucevei peste Campulungul Moldovenesc si peste Nasaud pana la Salagiu, unde se intrebuinteaza multe vorbe de origina romana, care aiurea s-au pierdut. E lumea în care a trait mult jalitul nostru prieten Simeon Marian Florian si din care a iesit Gheorghe Cosbuc. Interesant si astfel si frumos intr-un fel oarecare i se parea lui Eminescu tot ceea ce era neobisnuit in materie de limba, si el intreba mereu: «unde se zice asa?».
Dar tocmai de aceea lua in bataie de joc pe cei ce vorbea cum nu «se zice» nicaieri. El vorbeste adeseori despre o limba «pasareasca», si «pasareasca» e pentru dansul cum nicaieri nu vorbeste poporul, tot ceea ce in materie de limba e nascocit, rezultat din impulsiuni momentane ori alcatuit, fie in pripa, fie fara destula pricepere. Erau atunci si sunt si azi oameni care zic, ba chiar si scriu, «un pahar cu apa», «cu palaria pe cap» ori «ma duc în Bucuresti». Eminescu ii intreba: «unde se zice asa» si-i lua în bataie. Nu avem sa ne facem limba, ci sa ne-o iubim si sa cinstim pe cei ce ne-au plasmuit-o, atat de frumoasa si de inteleapta cum o avem.

Ioan Slavici