Mihai Eminescu

Din valurile vremii...

Din valurile vremii, iubita mea, rasai
Cu bratele de marmur, cu parul lung, balai -
Si fata stravezie ca fata albei ceri
Slabita e de umbra duioaselor dureri!
Cu zimbetul tau dulce tu mingii ochii mei,
Femeie intre stele si stea intre femei
Si intorcindu-ti fata spre umarul tau sting,
In ochii fericirii ma uit pierdut si plâng.
Cum oare din noianul de neguri sa te rump,
Sa te ridic la pieptu-mi, iubite inger scump,
Si fata mea în lacrimi pe fata ta s-o plec,
Cu sarutari aprinse suflarea sa ti-o-nec
Si mana friguroasa s-o incalzesc la sin,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o tin.

Dar vai, un chip aievea nu esti, astfel de treci
Si umbra ta se pierde în negurile reci,
De ma gasesc iar singur cu bratele în jos
In trista amintire a visului frumos...
Zadarnic dupa umbra ta dulce le intind:
Din valurile vremii nu pot sa te cuprind.